Poveşti iniţiatice: Flor şi Blanchefleur
Motto: Durerea inimii sublimată devine înţelepciune
Se spune că odată un nobil conte, care se afla în pelerinaj spre Compostelle, a murit pe drum. Soţia sa, contesa este făcută prizionieră de tâlhari şi vândută ca sclavă negustorilor mauri care bântuiau ţărmurile Spaniei. Fiind foarte frumoasă şi educată ajunge în scurt timp camerista unei regine. Atât slujnica cât şi regina aşteptau prunc. Regina aduce pe lume un prunc splendid care este botezat Flor. Tot în palat, în aceiaşi zi, la aceiaşi oră, în acelaşi minut, contesa slujnică naşte o preafrumoasă pruncă, pe Blanchefleur (Floare Albă).
Cei doi copii cresc împreună sub privirile iubitoare şi blânde ale celor două mame: se joacă împreună, ascultă ochi în ochi poveştile, se plimbă mână în mână cercetând împrejurimile. Când împlinesc cinci ani între cei doi se aprinde o mare şi nepământească iubire. Soseşte vremea şcolii şi deodată toţi înţeleg că cei doi sunt legaţi printro mare şi neobişnuită iubire, o iubire ca în vechile legende.
Regele şi regina înţeleg şi ei dar sunt mâhniţi pentru că nu se puteau gândi la fiica servitoarei ca la fata ape care o iubea Flor, prinţul, urmaşul la tronul ţării. Regele chiar se mânie văzând că fiecare clipă o petrec împreună şi este gata-gata să poruncească ca Blanchefleur să fie omorâtă. Regina însă mai blândă şi mai înţeleaptă pune la cale cu viclenie, despărţirea celor doi. Ea îl trimite pe Flor la verişoara ei, aflată întro ţară îndepărtată, pentru o vreme, pe motiv că aceasta avea să-l înveţe lucruri deosebite pentru care nu erau dascăli pricepuţi la palat. Mama îi promite lui Flor că în curând îl va urma şi Blanchefleur, la mătuşa lui.
La scurtă vreme la palat soseşte un negustor de bijuterii venit tocmai din Orientul îndepărtat. Regina o vinde pe frumoasa Blanchefleur pentru un minunat Pocal de argint încrustat cu pietre preţioase ce înfăţişa scena din Iliada în care cele trei zeiţe: Afrodita, Hera şi Artemis l-au chemat pe Paris să le spună care este mai frumoasă. Acest pocal era deosebit prin darul său: cine bea din pocal timp de un an nu se îmbolnăvea. Negustorul avid de bani o vinde pe preafrumoasa Blanchefleur unui calif.
Văzâd că Blanchefleur nu mai vine, Flor se întoarce în palatul părintesc. Părinţii îi spun că în lipsa lui gingaşa Blanchefleur murise şi drept dovadă îi arată un mormânt şi o piatră de mormânt care îi înfăţişa pe ei doi: Flor şi Blanchefleur, ea oferindu-i un minunat crin, iar el la rându-i un splendid boboc de trandafir roşu…
Disperat Flor este gata-gata săşi curme viaţa din durerea pierderii preaiubitei sale Blanchefleur. Oprit la timp de părinţi el se îmbolnăveşte şi cade la pat. Deşi mama îi dă să bea din Pocalul minunat, Flor zace timp de un an. Speriaţi grozav de gândul pierderii unicului lor fiu regele şi regina îi mărturisesc adevărul.
În mare grabă tânărul prinţ se pregăteşte de drum şi primeşte în dar un cal jumătate alb şi jumătate roşu cu o dungă neagră…deasemenea ia cu sine pocalul cel minunat, preţul de la vinderea iubitei sale şi un inel fermecat pe care scria: De-l porţi nu poţi avea duşmani…
Rătăceşte multă vreme în căutarea iubitei sale dar abia la Bagdad află, risipind mult aur şi argint că se numără printre cele 70 de femei care serveau pe calif: una îi turna apă, alta îi punea petale de trandafir în baie, alta îi da săpunul, o alta uleiurile frumos mirositoare, alta pieptănul…alta halatul de mătase şi aşa mai departe. Blanchefleur era cea care îi da califului ştergarul (prosopul).
Flor se gândeşte mult, în fel şi chip cum să ajungă la Blanchefleur şi cum să o salveze. Din întâmplare cunoaşte un paznic iubitor de şah şi îl învinge la şah cerându-i să-l ajute să ajungă la Blanchefleur. Acesta promite ajutorul…dar era peste măsură de greu să intri în odăile slujitoarelor califului, slujitoare ce trebuiau să fie toate fecioare. Până la urmă le vine o idee: Flor se îmbracă în roşu şi pătrunde în palat întrun coş cu trandafiri ale căror petale trebuiau puse în scăldătoarea califului. Astfel reuşesc să trăiască împreună o vreme fericiţi şi ascunşi de ochii lumii în cămăruţa din turn unde dormea Blanchefleur.
Întro dimineaţă Blanchefleur întârzie la baia califului care astfel nu are ştergar şi supărat trimite un slujitor după ea. Slujitorul urcă în turn şi în patul îngust găseşte dormind pe Flor şi Blanchefleur, obraz lângă obraz senini ca doi prunci. Aflând aceasta califul se mânie cumplit şi este gata-gată să-i dea pe amândoi pe mâna călăului, pentru a-i scurta de cap.
Blanchefleur care ajunsese să cunoască legile de la curtea califului cere judecată dreaptă în faţa stăpânului.
Temându-se de ce era mai rău Flor vrea să-i dea frumoasei Blanchefleur inelul fermecat pe care scria: De-l porţi nu poţi avea duşmani…Dar fata nici nu vrea să audă:
-Nici vorbă! şi vrea numaidecât ca inelul să rămână pe degetul lui Flor ca acesta să scape cu viaţă.
-Nici gând! Striga cu aprindere Flor, tu trebuie să-l porţi pentru că te afli aici din pricina mea…
-Cu neputinţă, prinţul inimii mele, tu trebuie să-l porţi, pentru a te salva şi a te întoarce în patrie…
Zvonul cerţii celor doi condamnaţi a ajuns până la urechile califului care mânios îi cheamă la judecată.
Se spune că la judecată cei doi nu ştiau cum să ia vina fiecare asupra lui cerând ca celălalt să fie iertat şi arătând că numai celălalt merită viaţa …
-Pe mine să mă dai pe mâna călăului, mărite calif, iar prinţul Flor să fie iertat…
-Eu sunt singurul vinovat , stăpâne, iar sărmana fată orfană, iart-o şi fă-o slujnica ta…
-Flor este prinţ, să fie iertat, iar tatăl său vă va răsplăti…pe mine să mă daţi morţii…
-Mor bucuros şi fericit dacă o ştiu pe ea salvată…
Intreaga curte amuţise uimită de atâta iubire.
Iubirea celor doi şi spiritul lor de sacrificiu, ardoarea cu care şi-n ultimul ceas fiecare încerca să-l salveze pe celălalt a impresionat pe calif, judecătorii şi întreaga curte. Califul îi iartă şi le redă libertatea.
Mulţi ani s-a povestit despre nespusa dragoste a celor doi , dragoste nemaivăzută printre oameni, o dragoste aşa de mare încât fiecare este gata să-şi dea viaţa pentru salvarea celui iubit.
Cei doi se întorc în ţara lor după ce califul îi căsătoreşte.
Ajunşi acasă află că părinţii le-au murit şi Flor devine rege în ţara sa.
Au trăit fericiţi o sută de ani şi au murit în aceiaşi cameră, în acelaşi pat, la aceiaşi oră, în acelaşi minut şi au fost îngropaţi sub aceiaşi lespede pe care regina i-o arătase lui Flor pentru a-l convinge că iubita lui Blanchefleur nu mai este printre cei vii.
Fiica lor s-a numit Bertha cea cu picior mare, care mai târziu a devenit mama lui Carol cel Mare…
Sursa: http://waldorf-educatie.ro/povesti-initiatice-flor-si-blanchefleor/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu