Bine ai venit!

Bine ai venit în lumea SUFLET DE COPIL, lumea noastră de poveste!



Suntem o expoziţie de obiecte confecţionate manual: Mobilier din lemn pictat, ceruit cu ceară de albine BIO, Decoraţiuni, Tablouri, Bijuterii şi multe alte obiecte confecţionate cu pasiune de Oameni minunaţi.



Dacă vrei să ne treci pragul, să ne propui o colaborare, un eveniment sau pur şi simplu ești curios să afli mai multe despre noi, poţi să ne vizitezi de Luni până Joi între orele 13.00 şi 16.00, poţi să ne trimiţi un e-mail la sufletcopil@gmail.com sau poţi suna la 0741888462.



Te aşteptăm cu drag!

luni, 23 mai 2011

Atelier de Artă Florală "Început de vară" - Impresii

Natura este o minune în sine, o minune de la Dumnezeu...Iar nouă, oamenilor, ne place din când în când să ne jucăm cu ea, să ne întoarcem la ea, să ne reamintim că suntem o parte din EA, din Creația Divină.




Ador florile...îmi dau o stare de bine, de liniște și pace sufletească...Prezența lor mă poartă într-o lume de basm: caldă, blânda, catifelată. O reamintire a perfecțiunii, a iubirii, a vietii...


Ele sunt perfecţiunea lumii vegetale. Delicate şi simple ne reamintesc permanent cât de frumoasă este lumea noastră interioară, sufletul nostru...scânteia Divină din noi.

Alături de câteva prietene vorbărețe și dornice de evadare din cotidianul apăsător, am pornit într-o călătorie către lumea minunată din sufletul nostru...Inspirate de culoarile lor vii şi de parfurmul inconfundabil al bujorilor  şi al florilor de salcâm, sub atenta îndrumare a Luminiţei, horticultorul nostru propriu şi personal, am dat frâu liber imaginaţiei, îndemânării şi inspiraţiei. 







  Şi din mâinile noastre a ieşit câte un mic aranjament, plin de viaţă!


Cred că bucuria de pe faţa fiecăreia dintre noi spune totul.


A fost distractiv!



A fost relaxant!



A fost frumos!


A fost o experiență de neuitat! 


 A fost MINUNAT!

Mulțumesc Providenţei Divine, pentru ca a permis ca acest Atelier sa aibe loc, mulțumesc Mamei Natură pentru minunile cu care ne-a permis să ne jucăm! Mulțumesc Luminița pentru sprijin, mulţumesc Mary pentru implicare!

Mulţumesc tuturor pentru participare!



Ce să  mai spun...a fost mai mult decăt mă aşteptam: a fost INCREDIBIL!
 

MULŢUMESC!

miercuri, 18 mai 2011

Atelier de Artă Florală "Început de vară"

Te așteptăm cu cafea aromată, ceai parfumat și o porție zdravănă de inspirație artistică, sa-ți petreci câteva ore alături de noi și să descoperi magia florilor de primăvară, creând propriul aranjament floral.



Duminică, 22 mai 2011, ora 11, vino alături de noi la Atelierul de Artă Florală "Început de vară"!

Îți punem la dispoziție toate materialele necesare aranjamentului floral, priceperea și experiența noastră, o atmosferă relaxantă și prietenoasă.

În final, aranjamentul îl poți lua cu tine, iar contravaloarea materialelor (între 20 și 50 lei) reprezintă o donație pentru a susține continuarea activităților din cadrul atelierelor "Suflet de copil".

Pentru mai multe detalii și rezervare sunați la numărul 0743.153.771 - Mary.

marți, 5 aprilie 2011

Am deschis Expoziţia SUFLET DE COPIL!!!!!!!!!!!!! Şi suntem fooooarte fericiţi

Puțin cam obosiți, dar plini de entuziasm ne refacem după o zi plină.

A fost un succes! Şi nu o spunem numai noi, ci şi minunații noștri musafiri. Fără
falsă modestie, invitații s-au simțit pentru câteva ore, în altă lume... parcă de poveste... 

Iar noi, am fost cuceriți de căldura şi bucuria cu care am fost răsplătiți. Este minunat să oferi şi să primești iubire, mai ales din partea unor Oameni pe care nu i-ai mai întâlnit până acum.   


Am tăiat panglica pe la prânz...




Am mâncat putin...


Am baut puţin...





Am facut şi poze....




Ne-am jucat...



...

 
 ...



Şi am primit muuulţi prieteni...












 




 
Oricând vreţi să ne vedem, să organizăm o expoziţie tematică, un vernisaj, un eveniment mai special trimiteţi un mesaj pe mail sau sunaţi-ne (pe mine, pe Ioana sau pe Bogdan)! 

Unul dintre noi va fi mai mult decât bucuros să va fie gazdă şi ghid printr-o altă lume. 



joi, 31 martie 2011

Deschidem Expoziţia "Suflet De Copil"

Duminică 3 Aprilie, la ora 11.00 am hotărât să deschidem Expoziția, cu surle şi trâmbițe, așa cum șade bine oricărui lucrușor care vine pe această lume.


În primul rând pentru ca nu mai avem răbdare să împărtășim cu tot restul lumii minunățiile pe care le găzduim și în al doilea rând, pentru că este de bun augur să pornești lucrurile când este Lună Nouă. 


Aşa că vă așteptăm cu mic, cu mare, să ne vizitați, să ne admirați și să fiți cu tot sufletul alături de noi şi de toți acești minunați artiști care au ales să ne susțină.


Expunem mobilier, tablouri, ceramică pictată manual, bijuterii, hăinuţe... Toate unicat, fabricate din materiale naturale, cu multă pasiune şi dăruire de artiști din toată țara.



Şi pentru pitici.....


Şi pentru mămici.....


Şi pentru....bunici





Dacă v-am facut măcar puţin curioşi, poftiţi de ne vizitaţi în centrul Bucureştiului, pe Bulevardul Unirii Nr 13. Intrarea se face prin strada Sfinţii Apostoli, în zona Loteriei Naţionale.


Vă așteptăm cu drag, pana dupa ora 20.00

Mulţumim din suflet lui Vlad Bâscă pentru minunatele poze!

miercuri, 16 martie 2011

Suflet Bătrân


Suflet bătrân…
Răpus de durere,
Venita-i acum,
Să cauți alinare.
Trecuta mult,
Mult pentru tine,
Greu pentru mine,
Dar mai greu pentru tine.
Durerea e-n tine și-n mine.
Trăita-m în veci,
De-a pururi întregi,
De multe ori reci.
Dar n-am fost călduți;
Iubirea e-n tine,
Ea este și-n mine;
Știu că ești slăbită…
Eu trebuie sa fiu tare!
Te iubesc că m-ai lăsat,
Te urăsc când mă lași,
De-a pururi divină.
Zeiță sublimă,
Cu ochi căutători,
Cu inima închisă,
De-atâta suferință.
Şi multă nu-i a ta;
Este și a mea;
Zeiță sublimă!
Lumină din stele,
Coborâtă prin durere
Simt cum din umbra ta…
Va renaște ceva…
De acolo din inima ta      

marți, 8 februarie 2011

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
de Petre Ispirescu

Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului, Bucureşti, 1882, p. 1— 10.
A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;
De când se scria musca pe părete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a îmblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească daca or să facă copii; dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis:
- Bine aţi venit sănătoşi; dar ce îmbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare.
- Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, daca ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai.
- Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el. Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de această întâmplare.
Mai-nainte de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.
- Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă.
De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:
- Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.
Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:
- Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.
- Daca tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut.
Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genuchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:
- Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.
Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia.
Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duse şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise:
- Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic.
Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă şi calul îi zise:
- Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mâna ta şase săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.
Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tatâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină şi, după şase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti.
Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise:
- De azi în trei zile plecăm.
- Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul.
A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească.
După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni.
Stând să se odihnească, îi zise calul:
- Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare; dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă.
Se deteră spre odihnă; dar pândea când unul, când altul.
A doua zi, când se revărsa ziorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrână calul, şi chinga o strânse mai mult decât altă dată, şi porni; când, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:
- Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia.
Şi când venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam deasupra ei şi Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, când era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea:
- Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic!
Şi văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său.
- Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni carii s-au încumes a o face d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.
Se duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca pe un călător. Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile d-a rândul şi rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise:
- Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti.
După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iar pe de altă parte pârlită. Atunci el întrebă pe cal:
- De ce este iarba pârlită?
Şi calul îi răspunse:
- Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să trăiască la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa şi are trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, şi mâine dis-de-dimineaţă să fim gata.
A doua zi se pregătiră, ca şi când ajunsese la Gheonoaia, şi porniră. Când, auziră un urlet şi o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci!
- Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai departe.
Trecând şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise:
- Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi daca ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Această casă este încongiurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe dasupra.
După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi răsuflarea, zise:
- Stăpâne, strânge chinga cât poţi de mult, şi încălecând, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lângă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti[1] în zborul meu.
Se urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pădure.
- Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarălor pădurei şi sunt adunte toate în curte; să trecem.
- Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndure de noi.
Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copaci şi dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând de mâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighionile din pădure), îi prăpădea negreşit.
Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:
- Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?
- Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
- Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este.
Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure.
Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci priimi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta.
Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va vi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.
Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.
Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul.
- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.
- Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.
- Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi; căci ne zice gândul că vei pieri.
Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-a fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise:
- Daca nu vrei să mă asculţi, stăpâne, orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă, şi daca vei priimi tocmeala mea, te duc înapoi.
- Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o!
- Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas.
- Aşa să fie, zise el.
Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeiele şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând şi cu lacrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.
- Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.
Locuitorii râdea de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise.
Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi zise:
- Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am plecat. Daca pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem!
- Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând.
Calul plecă ca săgeata de iute.
Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul[2] căreia se astupase de dărămăturile căzute.
Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:
- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă[3], şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână.
Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Poveşti iniţiatice: Flor şi Blanchefleur

 

Motto: Durerea inimii sublimată devine înţelepciune

Se spune că odată un nobil conte, care se afla în pelerinaj spre Compostelle, a murit pe drum. Soţia sa, contesa este făcută prizionieră de tâlhari şi vândută ca sclavă negustorilor mauri care bântuiau ţărmurile Spaniei. Fiind foarte frumoasă şi educată ajunge în scurt timp camerista unei regine. Atât slujnica cât şi regina aşteptau prunc. Regina aduce pe lume un prunc splendid care este botezat Flor. Tot în palat, în aceiaşi zi, la aceiaşi oră, în acelaşi minut, contesa slujnică naşte o preafrumoasă pruncă, pe Blanchefleur (Floare Albă).
Cei doi copii cresc împreună sub privirile iubitoare şi blânde ale celor două mame: se joacă împreună, ascultă ochi în ochi poveştile, se plimbă mână în mână cercetând împrejurimile. Când împlinesc cinci ani între cei doi se aprinde o mare şi nepământească iubire. Soseşte vremea şcolii şi deodată toţi înţeleg că cei doi sunt legaţi printro mare şi neobişnuită iubire, o iubire ca în vechile legende.
Regele şi regina înţeleg şi ei dar sunt mâhniţi pentru că nu se puteau gândi la fiica servitoarei ca la fata ape care o iubea Flor, prinţul, urmaşul la tronul ţării. Regele chiar se mânie văzând că fiecare clipă o petrec împreună şi este gata-gata să poruncească ca Blanchefleur să fie omorâtă. Regina însă mai blândă şi mai înţeleaptă pune la cale cu viclenie, despărţirea celor doi. Ea îl trimite pe Flor la verişoara ei, aflată întro ţară îndepărtată, pentru o vreme, pe motiv că aceasta avea să-l înveţe lucruri deosebite pentru care nu erau dascăli pricepuţi la palat. Mama îi promite lui Flor că în curând îl va urma şi Blanchefleur, la mătuşa lui.
La scurtă vreme la palat soseşte un negustor de bijuterii venit tocmai din Orientul îndepărtat. Regina o vinde pe frumoasa Blanchefleur pentru un minunat Pocal de argint încrustat cu pietre preţioase ce înfăţişa scena din Iliada în care cele trei zeiţe: Afrodita, Hera şi Artemis l-au chemat pe Paris să le spună care este mai frumoasă. Acest pocal era deosebit prin darul său: cine bea din pocal timp de un an nu se îmbolnăvea. Negustorul avid de bani o vinde pe preafrumoasa Blanchefleur unui calif.
Văzâd că Blanchefleur nu mai vine, Flor se întoarce în palatul părintesc. Părinţii îi spun că în lipsa lui gingaşa Blanchefleur murise şi drept dovadă îi arată un mormânt şi o piatră de mormânt care îi înfăţişa pe ei doi: Flor şi Blanchefleur, ea oferindu-i un minunat crin, iar el la rându-i un splendid boboc de trandafir roşu…
Disperat Flor este gata-gata săşi curme viaţa din durerea pierderii preaiubitei sale Blanchefleur. Oprit la timp de părinţi el se îmbolnăveşte şi cade la pat. Deşi mama îi dă să bea din Pocalul minunat, Flor zace timp de un an. Speriaţi grozav de gândul pierderii unicului lor fiu regele şi regina îi mărturisesc adevărul.
În mare grabă tânărul prinţ se pregăteşte de drum şi primeşte în dar un cal jumătate alb şi jumătate roşu cu o dungă neagră…deasemenea ia cu sine pocalul cel minunat, preţul de la vinderea iubitei sale şi un inel fermecat pe care scria: De-l porţi nu poţi avea duşmani…
Rătăceşte multă vreme în căutarea iubitei sale dar abia la Bagdad află, risipind mult aur şi argint că se numără printre cele 70 de femei care serveau pe calif: una îi turna apă, alta îi punea petale de trandafir în baie, alta îi da săpunul, o alta uleiurile frumos mirositoare, alta pieptănul…alta halatul de mătase şi aşa mai departe. Blanchefleur era cea care îi da califului ştergarul (prosopul).
Flor se gândeşte mult, în fel şi chip cum să ajungă la Blanchefleur şi cum să o salveze. Din întâmplare cunoaşte un paznic iubitor de şah şi îl învinge la şah cerându-i să-l ajute să ajungă la Blanchefleur. Acesta promite ajutorul…dar era peste măsură de greu să intri în odăile slujitoarelor califului, slujitoare ce trebuiau să fie toate fecioare. Până la urmă le vine o idee: Flor se îmbracă în roşu şi pătrunde în palat întrun coş cu trandafiri ale căror petale trebuiau puse în scăldătoarea califului. Astfel reuşesc să trăiască împreună o vreme fericiţi şi ascunşi de ochii lumii în cămăruţa din turn unde dormea Blanchefleur.
Întro dimineaţă Blanchefleur întârzie la baia califului care astfel nu are ştergar şi supărat trimite un slujitor după ea. Slujitorul urcă în turn şi în patul îngust găseşte dormind pe Flor şi Blanchefleur, obraz lângă obraz senini ca doi prunci. Aflând aceasta califul se mânie cumplit şi este gata-gată să-i dea pe amândoi pe mâna călăului, pentru a-i scurta de cap.
Blanchefleur care ajunsese să cunoască legile de la curtea califului cere judecată dreaptă în faţa stăpânului.
Temându-se de ce era mai rău Flor vrea să-i dea frumoasei Blanchefleur inelul fermecat pe care scria: De-l porţi nu poţi avea duşmani…Dar fata nici nu vrea să audă:
-Nici vorbă! şi vrea numaidecât ca inelul să rămână pe degetul lui Flor ca acesta să scape cu viaţă.
-Nici gând! Striga cu aprindere Flor, tu trebuie să-l porţi pentru că te afli aici din pricina mea…
-Cu neputinţă, prinţul inimii mele, tu trebuie să-l porţi, pentru a te salva şi a te întoarce în patrie…
Zvonul cerţii celor doi condamnaţi a ajuns până la urechile califului care mânios îi cheamă la judecată.
Se spune că la judecată cei doi nu ştiau cum să ia vina fiecare asupra lui cerând ca celălalt să fie iertat şi arătând că numai celălalt merită viaţa …
-Pe mine să mă dai pe mâna călăului, mărite calif, iar prinţul Flor să fie iertat…
-Eu sunt singurul vinovat , stăpâne, iar sărmana fată orfană, iart-o şi fă-o slujnica ta…
-Flor este prinţ, să fie iertat, iar tatăl său vă va răsplăti…pe mine să mă daţi morţii…
-Mor bucuros şi fericit dacă o ştiu pe ea salvată…
Intreaga curte amuţise uimită de atâta iubire.
Iubirea celor doi şi spiritul lor de sacrificiu, ardoarea cu care şi-n ultimul ceas fiecare încerca să-l salveze pe celălalt a impresionat pe calif, judecătorii şi întreaga curte. Califul îi iartă şi le redă libertatea.
Mulţi ani s-a povestit despre nespusa dragoste a celor doi , dragoste nemaivăzută printre oameni, o dragoste aşa de mare încât fiecare este gata să-şi dea viaţa pentru salvarea celui iubit.
Cei doi se întorc în ţara lor după ce califul îi căsătoreşte.
Ajunşi acasă află că părinţii le-au murit şi Flor devine rege în ţara sa.
Au trăit fericiţi o sută de ani şi au murit în aceiaşi cameră, în acelaşi pat, la aceiaşi oră, în acelaşi minut şi au fost îngropaţi sub aceiaşi lespede pe care regina i-o arătase lui Flor pentru a-l convinge că iubita lui Blanchefleur nu mai este printre cei vii.
Fiica lor s-a numit Bertha cea cu picior mare, care mai târziu a devenit mama lui Carol cel Mare…



Sursa: http://waldorf-educatie.ro/povesti-initiatice-flor-si-blanchefleor/